luni, 30 ianuarie 2017

Cărți părăsite

De puțini ani durează la mine această "tradiție" a abandonării unor cărți ce nu mă captivează. Prost sau antipatic scrise, traduse într-o limbă română scârțâindă (Howard Jacobson - Chestiunea Finkler), traducători lipsiți de talent literar, experimentalism, textualism megaloman (Solenoid) etc. 

E ceva în neregulă cu romancierii britanici! Celor mai mulți (citiți de mine) le lipsește suculența, li se destramă proza în timpul lecturii, sunt arizi și ermetici, fără a fi capabili să mențină vii atracția și misterul. Nu-s, de exemplu, un fan excitat al lui McEwan! Nici J. Barnes nu mă dă pe spate (cu excepția eseistică numită Papagalul lui Flaubert). Pe Zadie Smith am părăsit-o cu scrâșnete - n-am găsit absolut nimic să-mi grăiască personal în paginile ei! Îmi plac, totuși, Graham Swift și Graham Greene...

A fost mult de lucru cu mine până să pot lăsa o carte neterminată. Acum nu-mi mai e atât de dificil. Nu înseamnă că o fac fără regrete! O fac cu îndoiala în suflet. Mă îndoiesc, bineînțeles, de mine, de răbdarea mea, de gusturile mele, mi-e dor de inocența mea literară - pe care o declar pierdută. Dar nu mă perpelesc.

Într-un subit acces de realism și sinceritate cu mine însumi, înșfac cartea, ce a stat o vreme și-a adunat inutil praf pe noptieră, și o pun la loc în raft (sau în de ceva timp înființata pungă cu volume de dus la anticar). Acțiunea trebuie să se deruleze rapid, kurz und schmerzlos, altfel se strecoară nostalgia, mila, impulsul laș către o a doua șansă. Și nu există o a doua șansă.

O carte ce nu m-a prins din primele pagini (unde acest „primele” cuprinde între 50/100 de pagini și chiar mai mult!), e compromisă. Nu e vorba într-atât de dificultatea scriiturii - care mă mână, pasămite, să arunc cartea cât colo - cât despre senzația greu de descris de a fi tras pe sfoară.

În cazul lui Petru Dumitriu (Cronica de familie), lucrurile au stat cât se poate de simplu: cu toate că textul este o reală desfătare, tezismul scriiturii mi-a fost insuportabil! Și n-a fost nevoie de 50 de pagini ca să văd asta: țărani furioși, brutali, magic legați de pământ și mereu cu dreptatea în mâini versus boieri negreșit corupți moral și politic, îmbuibați, stricați, contaminați de rele intenții. Istorie complet falsificată, concesii făcute cenzurii, ca să treacă romanul etc.

Cu Binevoitoarele lui J. Littel a fost puțin altfel: bine scris, ritm repejor, modern, bine tradus, m-a prins inițial - după care m-am lovit însă de sufocant de multe detalii înghesuite pe-o pagină, mai potrivite pentru o carte de istorie sau pentru un fel de Carte albă a soluției finale. De asemenea, ca-n filmele americane în care, din comoditate, regizorul distribuie doar actori vorbitori de engleză pe care-i pune s-o pocească cu „accent” teuton, Littel simte nevoia, pentru un plus de veridicitate (presupun), să strecoare denumiri și replici în germană. Ori, ca și cum militarii germani, protagoniști în roman, ar vorbi în general o limbă de largă circulație (franceza, să zicem) și, din când în când, uitând de sine, ar scăpa câte un zu Befehl. Aceeași greșeală comite și Markus Zuzak în Hoțul de cărți. Nu găsesc că ar fi fost necesar! Denotă nesiguranță sau naivitate scriitoricească, neîncredere în cititor, carte de serie B.

De asemenea, copleșit de tematica abordată (exterminarea evreilor est-europeni), autorul pare să fi cumpănit că aceasta trebuie tratată într-o manieră documentaristică, cu exces de informații, mai bine mai multe decât insuficiente, nume, abrevieri militare la care apelează maniacal. Pentru Littel, esența stă în statistica abundentă, nu în stil. Poate statistica i-o fi stilul, nu știu. Interminabilă revărsare de date, devenind un zgomot de fond desensibilizant, alături de descrierea amănunțită, repetitivă, a morții. Literatura n-are multe de câștigat, starea de dezgust - da. Abandon.

luni, 23 ianuarie 2017

Încoronarea lui coate-goale

Urmărit în direct mare parte din ceremonia de învestitură a lui Trump. Câteva impresii:

• Trump a continuat-o cu discursul electoral, vindicativ și agresiv. Mi-a indus o senzație de inconfort fix cu vorbele "mobilizatoare" (fără acoperire) care îi ung la suflet pe alegătorii săi cei mai fideli - promisiuni paternaliste, mângâieri pe creștet, nimic concret: Creator, patrioți, mare din nou, America first și great again (again = când, altădată, a mai fost SUA atât de "mare"?) - iar, în rest, vedem noi ce-o mai fi, povești de adormit gura sobei...

• Descinderea numeroasei familii Trump. Privindu-i atent cum pășeau cu demnitatea aceea artificială, jucată, de împrumut, repetată acasă în fața oglinzii, se vedea și mai țipător  că nu sunt ei înșiși, că nu puteau estompa prin nici un truc impresia de coate-goale, de îmbogățiți peste noapte, îmbrăcați în țoale de lux. Un fel de Kardashians, dar având înfățișări ca desprinse din Avatar și, ce-i drept, fără ca femeile Trump să posede mustața mândră a Kardashiencelor! 

• Trump pare un om de treabă, de stat la masă cu el: ușor isterizabil, cu un vioi intelect liminal, absolvent al facultăților mintale de șmecher și de o incompetență aproape simpatică. Dacă îl asculți îndelung, termini prin a-l "plăcea." După care, realizezi brusc că este, totuși, președintele SUA și că nimic nu-l califică pentru o asemenea poziție.

• Parte din nădejde  mi se îndreaptă către un oareșicare echilibru, o direcție și-o coerență impuse Administrației de consilierii lui Trump și de Cabinet (secretarii-miniștri).

• Nu văd SUA retrăgându-și investițiile din China sau din alte zone (ieftine) ale lumii. Producând mai scump (acasă), nu vor face față concurenței. Nu mai suntem pe vremea primului Ford, când exista un singur fabricant de automobile. Publicul cumpărător are acum de unde alege. Publicul VREA să poată alege!

• Așa ceva ar funcționa (un timp limitat) doar în condițiile în care îți constrângi cetățenii (prin legi și propagandă, specifice statului totalitar) să cumpere "american", ignorând voluntar produsele (mai bune, mai ieftine sau mai apetisante) de pe piețele externe.

Ghici ce ar alege publicul între un produs scump și mediocru (să zicem: Ford) și un produs scump și bine făcut (să zicem: Mercedes)?

Românii mâncau ciocolata cu rom și Eugenia pentru că n-aveau posibilitatea de a opta, altceva nu se găsea. Mințind-se pe sine ce bune-s. De când piața mi-a oferit alte dulciuri, evident mai gustoase (praline belgiene, Lindt), dracu' mai consumă ROM (autentic românesc...)! Nu patriotismul îmi impune mie bunul gust. Ci calitatea produsului!

Dar, în legătură cu mersul firesc al treburilor, se va lămuri și Trump până la urmă (pariez că nu va prinde al doilea mandat; câteodată mi-aș asuma și riscul să pariez că nu-l va termina nici pe primul). Mă așteptasem totuși de la el (om de afaceri) să fi știut deja toate astea, să fi avut o mai bună intuiție a realității.

joi, 19 ianuarie 2017

Cioran - reluarea lecturii Caietelor

"Cei care spun că toate aberațiile contemporane și toate cruzimile pe care le-a cunoscut secolul nostru (XX, n.m. CS) au drept cauză îndepărtarea omului de Dumnezeu uită prea repede că Evul Mediu a fost și mai crud decât epoca noastră, și că credința, departe de a ne potoli ferocitatea, o ațâță și mai mult. Căci orice credință e patimă, iar patimă înseamnă poftă de a suferi cât și de a-i face pe alții să sufere.(...)" 
Din E.M. Cioran - Caiete 1957 - 1972, Humanitas, 2016, trad. Emanoil Marcu & Vlad Russo

miercuri, 18 ianuarie 2017

Invitație „oficială” pe bani

Este cât se poate de clar că Dragnea s-a autoinvitat (într-o bună măsură) la inaugurarea mandatului lui Trump și - neavând nici un fel de calitate oficială, care să fie cumva bună de încadrat în cutuma SUA, aplicabilă acestor evenimente - premierul nedesemnat scoate banul (țării sau partidului, nu e clar) și își achită participarea. Insul nostru devine, astfel, un mic (foarte mic) donator al lui Trump - marele licurici).

Cu excepția diplomaților acreditați în D.C., singurii posesori ai invitației oficiale, ceilalți își plătesc locurile cu „packages range from $25,000 to $1 million or more for both individuals and corporations” (NY Times). Este o metodă, devenită tradițională, de a sponsoriza elegant costisitoarele ceremonii prilejuite de învestitură.

„Invitații” se aleg cu „onoarea” de a fi sfințiți de particulele de salivă expulzate de vorbirea lui Trump, iar pentru asta se găsesc destui nătărăi dispuși să plătească. Printre ei, cu voia dvs, ultimul pe listă, Liviu Dragnea.

A mai fost unul înaintea lui, un personaj de-al lui Disney care, la o faimoasă înmormântare (Mandela), s-a strecutat  cu grația unui bellboy în loja lui Obama, ca să-și facă selfie cu acesta, cam cum ți-ai face foto cu o raritate: cascada Victoria, femeia cu barbă, omul cu două capete, găina născătoare etc.

Amintindu-ne de bățoșenia naționalistă (copiată, ca toate cele) a lui Ponta, de protestul lui neîncetat că nu suntem colonia SUA, că suntem suverani, vrem respect și alte vorbe goale de acest fel și punând cele de mai sus în balanță cu faptul că s-a înghesuit să se tragă-n poză cu Obama, ce concluzie am putea trage? Oare nu tocmai prin comportamentul de pitic al unui Ponta (și acum, al lui Dragnea) arătăm cât de pitici suntem, ca popor, cu tot cu „liderii” noștri?

Acestea fiind știute, mă întreb de unde tot extragem, oare, pretenția asta gălăgioasă de a fi tratați musai cu mai mult respect de celelalte nații, mai ales de marile Puteri?! Păi, arătăm noi c-am merita respectul ăla?

joi, 12 ianuarie 2017

Traducătorul meu favorit

Care credeţi că sunt calităţile principale ale unui traducător? 
În primul rând trebuie să stăpânească foarte bine cele două limbi, cum spun specialiştii, limba de bază şi limba ţintă. E important, spun eu, pentru un traducător dintr-o limbă străină în limba română, să ştie bine româneşte, să aibă un vocabular cât mai bogat, îmbogăţit de lecturi. Apoi, este esenţial să empatizezi cu scriitorul pe care-l traduci, trebuie să-i cunoşti bine opera, să ştii unde să plasezi cartea pe care o traduci, să fii familiarizat cu tematica lui specifică, cu universul în care de obicei rămâne şi despre care scrie. Foarte important este să ai o cultură generală pentru a înţelege toate aluziile culturale din text. Fiecare carte are un „subtext” din acesta cultural pe care de multe ori poţi să-l ignori, dar pe riscul tău, pentru că se vede foarte uşor când un traducător nu a înţeles despre ce este vorba, de fapt, într-o propoziţie sau într-o frază. Îmi aduc aminte de un titlu apărut acum vreo 10 ani, romanul lui Muriel Spark, „A Far Cry From Kensington”. „A Far Cry From” în româneşte înseamnă „mult deosebit” sau „cu totul altfel decât”, şi de obicei în sens negativ. Deci „A Far Cry From Kensington” ar fi trebuit să se traducă cu o sintagmă de genul „Nici pe departe ca în Kensington” sau „Cu totul altfel decât în Kensignton”, dar romanul a apărut tradus ca „Strigăt îndepărtat din Kensington”. 
– Mă bucur că aţi adus discuţia aici. Ce facem noi, cititorii, cei care nu jonglăm cu limbile din care se traduce? Cum deosebim o traducere bună de una proastă? 
Dacă nu cunoaşteţi limba din care s-a tradus sau nu aveţi la dispoziţie originalul, eu zic că numai evaluând calitatea limbii române în care s-a tradus se poate spune dacă o traducere merită să fie citită.(...)

miercuri, 11 ianuarie 2017

Trumpeții (aproape) împlinite

Nu mă așteptasem să mă apropii de confirmarea bănuielii mele mai vechi (mai puțin, deci, decât o profeție), dar iată că evoluțiile din ultimul timp și documentele primite de comisia McCain par că mi-o confirmă! Agitația lui Trump pentru a obține unanimitate în „acceptarea rezultatului alegerilor” se pare că era mai mult o încercare disperată a acestuia de a îndepărta cercetările de la informațiile despre presupuse contacte dubioase (întâlniri, flow of intelligence primit de la „secreții” ruși), puse la cale de Trump, sau de echipa lui, cu Rusia (în perioada electorală). Contacte menite să-l ajute să obțină victoria. Și asta nu-i totul...

Sursele spun că serviciile ruse au adunat „material cu potențial exploziv” chiar despre Trump însuși! Ceea ce, pe repede înainte, ne spune că 1. Trump e(ra) șantajabil sau, mai precis, legal & moral „nepotrivit” pentru a obține candidatura republicană (ca și când mai era nevoie de dovezi în această privință) și 2. că Rusia ar fi putut amenința cu dezvăluirea materialului compromițător, pentru a-l manipula pe candidatul republican. Ceea ce constituie un atac direct la securitatea SUA (valabil pentru oricare țară care aruncă în cursă și alege un candidat pe care un grup de interese mafiote, ostile, sau - și mai grav - o putere străină îl are la mână).

Nu afirm (și nu cred) că din acest motiv a câștigat Trump prezidențialele, dar este un fapt extrem de serios, dacă se va dovedi că hackerii angajați de ruși au pus umărul la asta cu știința lui Trump! Probarea ca adevărate a acestor noi supoziții l-ar transforma în complice și, automat, într-un notoriu (și fără precedent în istoria SUA) caz de trădare.

Iată ce scrisesem pe Facebook săptămâna trecută:

Am presimțirea că se va dovedi până la urmă că, direct sau prin terți, Trump a consimțit să se înțeleagă cu Putin în vederea obținerii unui ajutor ilicit pe durata campaniei electorale. 

Asta ar face din Watergate (pentru cine știe despre ce e vorba) o glumă bună! Urmăriți știrile pe acest subiect și-o să vedeți. (NYT - 12/01/2017: The biggest unanswered question now is whether the Trump campaign played any role in Russia’s effort. If it did, it committed a version of election interference that makes Watergate look meager by comparison. Chestiunea este de un maxim bun-simț, independent de orientarea de stânga sau pro-Clinton a publicației. Mi-am pus și eu, liberal, întrebarea. Aș fi făcut la fel, în cazul în care Clinton ar fi fost cea ajutată de Rusia.)

Argumentul suprem pe care îmi sprijin presimțirea este felul cum Trump nu încetează să îl disculpe pe Putin (Rusia implicit) și, premieră absolută în SUA: să demonizeze și să denigreze serviciile secrete, atât de indispensabile, totuși, apărării naționale! Cu onoarea pătată, cum sunt serviciile (dar unde ați văzut servicii secrete formate din călugări neprihăniți?), sunt totuși utile.

Serviciile anchetează amestecul rusesc în sine (act de război - fier și „doar” cibernetic), nu stă în atribuțiile lor să pună la îndoială ori să judece rezultatul oficial al alegerilor (cu toate că rezultatul a fost mai mult sau mai puțin „viciat”). Însă Trump nu pare dispus să separe una de alta - restabilirea adevărului de închipuita contestare a rezultatului. Fie că ține morțiș, dintr-un exacerbat orgoliu, ca nimic să nu-i pună în umbră victoria netă, fie realmente a fost sprijinit de Rusia în cunoștință mutuală de cauză. 

Sau, poate, suferă de sindromul omului care n-a crezut cu adevărat nici măcar el însuși în posibilitatea (meritul) de a obține succesul la prezindențiale, iar acum interpretează paranoic orice încercare de a restabili realitatea obiectivă ca pe o tentativă de a fi înlăturat ori minimalizat (atât în merit cât și-n capacitate).

Isteria sălbatică prin care i se manifestă mecanismul de apărare trădează că până și el însuși se percepe ca fiind un individ ajuns mult mai departe decât ar fi justificat meritele sale reale!

Dacă se va dovedi adevărată bănuiala mea, Trump va zbura din funcție înainte de a-și fi mutat toate bagajele la Casa Albă.
•••
Nu în ultimul rând, oportunistul acela care pozează în cyber-haiduc, Assange de la Wikileaks, își va fi mâncat omenia pe veci. Dar în lumea post-adevăr... adevărul nu mai contează. Contează doar cine a spus-o primul (minciună sau nu - irelevant). Contraargumentele bazate pe fapte nu mai "spală", în zilele noastre, nici o calomnie (teorie a conspirației).

Precizare: info de mai sus nu a fost încă certificată (dar așa s-a întâmplat, la început, și cu atacurile din toamna trecută - acum o certitudine). FBI a arătat că Rusia a spart și severe ale GOP, dar nu a "scurs" nimic către sluga Assange, ca să fie dat publicității. 

marți, 10 ianuarie 2017

Cărți de noptieră


Omăta

Cred că-ți place de mori cum ninge, când te uiți pe geamul mașinii tale, blocată în nămă-ta! E feeric și e romantic, trezește copilul din tine, nu? Păi, altceva ce-ar putea trezi?

Eu, spaniolul

Aș fi vrut să fi fost spaniol!

În profunzime, n-am nimic în comun cu teritoriul ăsta. Cu obiceiurile sale. Cu clima. 

În afară de pura întâmplare că am venit pe lume aici.

De ce nu m-am născut, oare, în Spania, să mă fi chemat Juan Felipe Santiago de Compostela?

luni, 9 ianuarie 2017

Glume înghesuite

M-am cam pripit cu entuziasmul (împrumutat în bună măsură de la "prietenul" Marius Chivu), atunci când am cumpărat cartea lui Cătălin Mihuleac - Ultima țigară a lui Fondane și când, îmbătat cu anticipație de ceea ce m-ar fi așteptat apucându-mă să citesc glorioasa achiziție, m-am înfipt într-o halbă blondă la Cafeneaua verde.

Volumul de proză scurtă (și nu microromane, cum exagerează pe coperta a 4-a redactorul Polirom/Cartea Românească) n-are înălțimea, nici profunzimea prozelor - ca să trântesc niște nume la întâmplare - scriitoarelor Anca Vieru și Lavinia Braniște. Miezul lor anecdotic este de necontestat, viu și captivant, însă umorul autorului n-aș ezita să-l cataloghez drept "prolix", creat din orice și oricând, și, la un moment dat - previzibil, dacă nu obositor. Calambururi neavenite (probabil că a uzat aici de toate cele colectate în jobenul personal), regionalisme preluate nediscriminatoriu de peste tot, în ciuda faptului că prozele au ca protagoniști evrei moldoveni (în majoritatea lor).

Umor și (iar) umor, chinuit, de multe ori artificial, pus cu mâna, neobosit umor, umor cu orice preț; frazele - prilejuri pentru parade cu jocuri de cuvinte, risipindu-mi repede atenția, derutată de înțelesuri ce n-aveau a face cu mersul narațiunii. Pe la jumătatea cărții, ochii îmi fugeau deja, de capul lor, către numărul paginii (semn rău, cum că aș vrea să se termine). Jocuri, giumbușlucuri lexicale, bune pentru revista satirică Urzica (cine o mai ține minte?), mai slabe calitativ decât în vechiul Cațavencu, dar nu potrivite pentru o literatură "serioasă" (și nu înțeleg sobră prin serioasă!), de raftul întâi.

Poveștile rezistă, subiecte destul de puternice, tematică frapantă, însă pare că autorul n-a avut suficientă încredere în miezul lor, preferând să apeleze la scamatorii, la prestidigitație de vocabular, unde mai pui schematizările caricaturale, demonstrative, ca pentru a le "contrafortifica" acolo unde nu era cazul...

Toate astea le-am scris dintr-o suflare. N-am motive să revin asupra lor. Lectura cărții am isprăvit-o, totuși. Am rămas cu îndoieli dacă ar fi - sau nu - bună de dăruit. Cu regret, M. Chivu! Nu neapărat tot ce e proză scurtă se mănâncă (din ochi)!

luni, 2 ianuarie 2017

Cele 10 porunci ale populismului sunt 2>>>

>>>"În sfera politică, • slăvirea unui caudillo; în sfera economică, • promovarea iresponsabilă a unor țeluri nerealizabile. Ce-i drept, populismul exaltă emoțional speranțele poporului, însă eșuează în mod invariabil pe termen lung în ceea ce privește domeniul economic, tocmai din cauza disprețului față de nefastele realități economice ale lumii." (Enrique Krauze, citat de Pedro Arturo Aguirre)
Cea mai frecventă promisiune iresponsabilă a populiștilor autoritarist-mesianici este aceea a aducerii întregii populații la un numitor comun de bunăstare, în condițiile ignorării voite a inegalității naturale dintre oameni. 

Prin metode artificiale, opresive, oamenii pot fi nivelați (în jos) din punctul de vedere al accesului la bunăstare. Însă de la acel prag încolo, diferențele dintre ei nu vor înceta să reapară, în virtutea "distribuirii" inechitabile a talentelor, a însușirilor psiho-fizice, a ambițiilor individuale.

Există indivizi inapți pentru bunăstare. Aceasta le poate fi oferită, în conformitate cu principiul mură-n gură (promovat de sistemele asistențialist-paternaliste), dar respectivii cetățeni nu sunt capabili nici să o păstreze, darmite să învețe s-o genereze mai departe, pentru a o transmite urmașilor. Oamenii ăștia nu-s scutiți, totuși, de fantasmele de înavuțire, fiind carnea de tun, victimele din linia întâi ale traficului cu amăgiri, promovat de liderii care pozează în salvatorii nației.

Ce nu știu victimele, și se-ncăpățânează să n-o recunoască, este aceea că nu vor deveni niciodată bogați, așa cum visează. Oricât de insistent s-ar redistribui avuția colectată de stat. Statul nu te poate face bogat, dar îți poate vinde în schimbul votului tău iluzia că nimeni nu va fi mai bogat ca tine: nivelând în jos societatea, scoțând din joben dușmani închipuiți și frazeologia învechită a respectării ”sferelor de influență”, a suveranității (paravan pentru abuzuri interne) - în scopul Adormirii tale și a ambițiilor tale cauzatoare de nefericire.

Statul ia asupră-i sarcina împărțirii generoase și ”echitabile” a fericirii în rândul populației. Fericirea - prin uciderea oricărei ambiții individuale. În loc să împlinești o nevoie, o înăbuși în fașă. În locul nevoii individuale, e plantat deîndată ”mai nobilul” scop național.