miercuri, 1 noiembrie 2017

Excrementul numit stânga

Hărțuirea sexuală, agravată de-o poziție de management (de putere) a agresorului, n-a inventat-o Harvey Weinstein. E mai demult. Dificil să i se atribuie o dată exactă de naștere hărțuirii. 

Poate că-i contemporană cu emanciparea femeii. Căci, până la emancipare, molestarea făcea parte din tratamentul “normal”, tradițional, conservator, etno-folcloric, aplicat femeii de șleahta bărbaților (atitudine la care unii ce se cred bisericoși, cu binecunoscuta spaimă de Dumnezeu, ar vrea să ne întoarcem).

Pe mine mă intrigă, totuși, cu câtă întârziere victimele găsesc de cuviință să vorbească (trezite & încurajate subit de tăvălugul campaniei #metoo). Metoo, I alwayswantedtobefamous.

Simt o nespusă dezolare pentru persoanele care au suferit abuzurile boșilor, părinților, rudelor sau ale colegilor. Însă văd căzând o anumită umbră etico-oportunistă peste demersul unora dintre ele (mai ales din cauză că vine abia după 10, uneori 20 de ani sau mai mult!): între a vorbi (speak out) și a-și continua fără piedici strălucita ascensiune (actoricească sau sportivă) victimele au ales frecvent a doua variantă (=cariera).

Vasăzică o carieră împlinită a contat mai mult decât o reparație psiho-morală? Iar acum, când ne-am văzut cu toate prunele-n traistă, pac!, la gazetă cu “lăcrămația”, ca să ne “reperăm” onoarea pătată?

Oare ce li s-ar fi putut întâmpla, dacă ar fi reclamat pe loc asaltul sexual? Nu le-ar mai fi distribuit nimeni în filme și n-ar mai fi ajuns să fie plătite, la apogeu de carieră, cu milioane de $? Ar fi sfârșit în sărăcie lucie una ca G. Paltrow? Mira-m-aș, la talentul ei.

Să zicem că motivul tăcerii a fost trauma, șocul, blocajul, groaza. Dar apoi ne amintim că discutăm despre SUA, unde procesele pe tema asta sunt, de niște decenii, la ordinea zilei. Americanii nu se mai confruntă cu situația juridică din 1905.

Cu unele lucruri nu se glumește. Tocmai de aceea, eu chiar nu glumesc în cele scrise mai sus.

Niciun comentariu: