Cineva, la extremitatea firului nevăzut, apucă de un capăt, eu - de celălalt, tragem amândoi întindem coarda după care unul dintre noi începe să tragă mai tare celălalt zâcnește se urnește și acum fie se rupe firul, mă rup eu sau tu, iar povestea se oprește aici, fie începem să schițăm niște pași funambulești prin urmare iată-mă scos din casă din carapacea dulcei devitalizări (motivația schiloadă, absența unei tensiuni ce ar fi de natură să miște lumea și pe noi odată cu ea).
Mă mișc, privesc, ating, firul se întinde, nu e o ață ce mă leagă, e una ce mă dezlănțuie, e coarda care - trasă - poate declanșa alarma, e rațiunea care-mi spune că merită să-mi trec mâna prin păr - ca să-mi „confer” un chip, ca să-mi regăsesc chipul.
E frig, mă strâmb, mijesc ochii, îmi consolidez ridurile în soarele brutal, înghețat, atârnând undeva aproape de linia orizontului, mușchii, dezobișnuiți, se contractă, ajuns la capătul aței îmi pare că port în spate o raniță îndesată cu pietre - poate fi, însă, răceala din aer, nerăbdarea de a fi, bucuria de a ferici.
