duminică, 19 martie 2017

Povestiri noi

"Am învățat și gustul amar al după-amiezelor de duminică, marcând apropierea absenței, și nimic nu-mi poate șterge senzația aceea de crepuscul definitiv, întrucât copilăria nu moare dintr-o dată, ci în fiecare după-amiază de diminică, pe parcursul întregii vieți."
 "Brusc, simt că mi-e foame. Senzația asta familiară, obișnuită, mă stupefiază și mă umple de rușine. N-a trecut nici un ceas de când m-au anunțat că ești mort, iar mie mi-e foame. E urgența asta imperioasă și de neamânat a organismului, nu știu dacă trebuie să mănânc, să mă predau acestei chemări interne sau e cazul să o ignor."
Fragmente din povestirile Doamna R. și, respectiv, Explozia - Gustavo Dessal (Operațiunea Afrodita și alte povestiri, ed. RAO, 2016, trad. Tudora Șandru-Mehedinți & Cornelia Rădulescu)

vineri, 17 martie 2017

Histrion Iliescu

V-a sărit, din întâmplare, în ochi că liderii contemporani - populiști sau de extrema dreaptă - din întreaga lume au tendința să-și "valorizeze" în mod particular podoaba capilară, lăsând-o să crească puțintel mai lungă, mai așa, ca de prim-solist la operă ori ca dirijorii de orchestră simfonică, ca să le scape șuvițele de sub control, fluturând elocvent în timpul discursului?

Părul vâlvoi al ăstora merge mână-n mână cu gesticulația lor amplă, dar ieftină și nesinceră.

Figurile astea tembeloide se numesc histrioni. Iar afecțiunea de care suferă se numește histrionism. Histrionul era măscăriciul fără haz al grecilor antici. Conform psihanalizei, comportamentul histrionic (teatral, la un nivel mediocru) este specific (și) bolnavului isteric.

luni, 13 martie 2017

Nu eu, alții

Până la 30 de ani, eram un exaltat - puteam ieși din mine doar săltând, aruncându-mă, legat la ochi, în pereți, în gol. În golul din sufletele altora.

Vârsta aceea - una cu mult soare, topită în memoria mea. Se întâmplau câteodată veri nesfârșite - ecouri ale celor din copilărie. O ultimă vârstă solară, așadar. Lipsuri de toate felurile, trăiri bogate. Mi-am prelungit adolescența cât am putut de mult.

Cel mai cumplit ne sperie libertatea altuia - oglinda desăvârșită a lașității mele. Celălalt, liber, este oglindirea neputinței mele de a fi ca el. Libertatea lui îmi amintește de rigiditatea și încorsetarea mea. Sunt un copac trecut de prima maturitate, crescut cu propteaua uitată lângă el, legată de el, încastrată în tulpina lui.

Mă paște pofta unei vite scăpate în iarba arsă de soare.

Nu-mi place scrisul la persoana a II-a - să vorbesc despre mine ca despre altcineva. Ca despre altul. Să scriu despre mine cu tu. Iei stiloul și te așterni la compus, iar sunetul catifelat, ușor răgușit al peniței în trecerea ei peste foaia aspră de hărtie sfârșește prin a te calma.

Vara, în lacrimi, trece spre toamnă. Nu sunt păreri de rău, e doar zâmbetul trist al picioarelor goale ce aleargă să-și găsească culcuș în șosete.

Dacă mâine iese soarele, cum o voi scoate la capăt cu dorința imperioasă de a ieși? De a ieși, pentru că iese și soarele.

Soarele mă va chema afară din casă, însă el nu știe că plăcerea mea chinuitoare e aceea de a-l refuza. De a-l privi întristat cum trece, cum scade & scapătă.

sâmbătă, 4 martie 2017

vineri, 17 februarie 2017

De partea lui 'despre'

Trebuie că e mai comod să te afli de cealaltă parte, de partea lui 'despre' - specifică recenzentului literar. Te scuteşte de erori iremediabile sau greu remediabile. Te poţi ascunde după 'poate mă-nşel', 'părerea mea e', 'sensibilitatea mea îmi spune', 'am senzația că', 'găsesc că'.

Numai datorită unei complicităţi tacite şi tăcute, scriitor-cetitoriu, fabulaţiile unei ficţiuni pot fi parcurse fără pff-uri, ah-uri, indignări, oripilări, tot aşa se ştie şi se acceptă unanim (mă rog, cu unele zâmbete, cu unele înţepături, de ambele părţi) care este statura recenzentului, a cronicarului de întâmpinare, a hermeneutului în raport cu statura Autoriului (munca acestuia le aduce şi lor o pâinică pe masă).

Mie, unuia, mi-a fost mai mereu ceva mai lesne să mă lăfăi boiereşte sau să zburd pe ideile 'de-a gata' ale unui text deja conceput (articol de ziar, fragment de carte, carte). Sigur că sunt cronicari/editori care, în timp, pe 'nesimţite', reuşesc cumva să elimine prezumţia de eroare din analiza lor la o carte. Aşa a ajuns Gide, de pildă, la respingerea manuscrisului Căutării timpului pierdut... Așa se ajunge și la aplaudarea fără rest a oricărui creator 'nobelizat'.

joi, 16 februarie 2017

Spaniolii - actualmente, cei mai buni romancieri ai planetei! Jos pălăriile...


O emoţie inaccesibilă în străfundurile timpului şi înfiorând totodată însuşi momentul ce-l trăieşte acum cu ea; asta vrea să-i povestească, nu amintiri nici cuvinte ci puţinele imagini ce acum îi revin în minte  cu o delicată forţă, fără să intervină dorinţa, fără să le aducă nostalgia, trezite de duioşia lui pentru Nadia, ca nişte ecouri de nume şi mângâieri prelungite înspre trecut, deşi nici cuvântul acesta nu-i place, i se pare inexact, probabil mincinos, nu poate fi trecutul ceea ce trăieşte acum în el, este chiar  prezentul pe care  îl simte zvâcnind cu  potolită suavitate în pulsul Nadiei, când o îmbrăţişează pe la spate şi îi ţine sânii în mâini, prea iubitul meu îmi este ca un mănunchi de mirt, care se odihneşte între ţâţele mele (Cântarea cântărilor), citeşte ea în Biblia ce a aparţinut lui don Mercurio, când degetele îi alunecă între coapse şi această pulsaţie intimă pe care o simte în buricele degetelor umezite urcă precum o uşoară descărcare electrică până la inima ei şi intră în aceeaşi cadenţă cu el şi-i trezeşte din nou dorinţa, când îi mângâie genunchii şi îi sărută şi coboară mai jos ca să-i simtă picioarele şi să le sărute şi simte din nou pulsaţia sub pielea întinsă a gleznei, ce frumoase îţi sunt picioarele în încălţămintea ta, fată de domn (Cântarea cântărilor) spune, ea sau el, uită sau nu disting ale cui sunt senzaţiile, cuvintele, mâinile, îmbrăţişarea ce-i înlănţuie când se cambrează  sau se întind unul peste celălalt, fire de mătase  înfăşurându-se  şi strălucind în contre-jourul unei dimineţi instantanee şi în acelaşi timp îndepărtată, fire gălbuie pe care le ţeseau viermii de mătase când începeau  să-şi formeze aproape în mod invizibil încă gogoşile, frunzele umede de dud, îi povesteşte Manuel, învelite într-o cârpă udă ca să se menţină proaspete, culese de pe jos de sub copacii mari de pe străzile din apropierea garnizoanei; el era un copil fricos şi nu se urca până la frunziş, el şi prietenul lui Félix rămâneau să se uite la băieţii mai mari ce se căţărau ca nişte maimuţe şi ajungeau la crengile unde ieşiseră frunzele cele mai fragede. Ei, Félix şi el, culegeau de pe jos frunzele aruncate de ceilalţi, le întindeau una peste alta ca şi cum ar fi fost stampele unei colecţii, de culoare verde închis şi lucioase, un verde umed cu miros de sevă şi de suc de dudă strivită, ţineau viermii de mătase în cutii de pantofi pe care le căptuşeau pe dinăuntru  cu frunze de dud. 
Nu le e de ajuns să se privească şi să ştie cine sunt cu o certitudine şi un orgoliu pe care   nu le-au cunoscut niciodată până acum, ca şi cum fiecare dintre ei ar fi singura oglindă posibilă a chipului celuilalt şi de asemenea singurul chip pe care ochii lor doreau să-l privească; vor să se întâlnească în timpul în care încă nu se cunoşteau şi în lumea în care nici unul din ei doi nu se născuse, şi li se pare că  în tot ceea ce văd  şi îşi spun, în tot ce se trezeşte în mod simultan în ei ca forţa aproape dureroasă cu care li se dezvăluie regatele necunoscute ale trupurilor lor istovite de dragoste şi renăscute dincolo de limitele pasiunii, a temerii şi a pierderii cunoştinţei, a existat încă de la început un impuls al predestinării  sau un destin  care fără ca ei sau altcineva să ştie îi proteja şi îi apăra,  îi făcea mai  puternici în faţa nenorocirilor, a singurătăţii, a greşelilor  sau  a exilului, născuţi fiecare din ei în alt capăt de lume şi fără nici cea mai mică posibilitate nu numai de a se cunoaşte  ci şi de a avea ceva în comun, poate doar tonurile albăstrii al peisajelor ce se vedeau în depărtare în zilele mai senine; Nadia conturul Manhattan-ului de pe celălalt mal al Est River-ului, Manuel vârfurile muntoase din Mágina dincolo de plantaţiile de măslini şi de Guadalquivir. (Din volumul cu acelaşi titlu, apărut la Editura clujeană Casa Cărţii de Știință. Traducere de Eugenia Alexe Munteanu)

marți, 14 februarie 2017

Criza cumplită a dovleceilor lovește Europa. Rusia ajută, punând la dispoziția sinistraților cartofi din producția internă excesivă

(...) nu mai târziu de săptămâna trecută, pe Pervîi Kanal, postul de televiziune public din Rusia, a fost difuzat un reportaj care a făcut deliciul internauţilor şi comentatorilor independenţi, care au ironizat postul şi propagandă rusă chiar pe propriul site. Televiziunea rusă anunţa ritos că în Europa a început criza alimentară de proporţii.
Reportajul difuzat sub această tematică sublinia că în Marea Britanie, Norvegia şi Danemarca s-ar fi trecut la monitorizare, distribuţia unor cantităţi controlate şi se discută chiar cartelarea pentru un set de produse absente şi care au ajuns la preţuri prohibitive, respectiv salată, broccoli, dovlecei şi vinete. Reportajul spunea că vânzătorii nu permiteau achiziţionarea a mai mult de 3 salate sau produse de grădină de persoană, iar preţurile au crescut enorm, de exemplu, dovleceii si vinetele scumpindu-se de aproape patru ori!
Citeste mai mult: adev.ro/olcwnn

sâmbătă, 4 februarie 2017

Copiii nesupuși

Învățați copiii că doar Legea trebuie respectată, nu și autoritatea! Noile generații de copii n-ar trebui să afle vreodată ce e supunerea. Cultivarea simțului critic este antidotul pentru somnul rațiunii, pentru abuzul de autoritate și pentru contaminarea cu populism.

Mai bine excesiv de critici, decât posibile victime ale comercianților cu iluzii! Ori: mai bine excesiv de critic, decât un materialist ordinar, a cărui tăcere să poată fi cumpărată cu 50 de lei în plus la pensie sau la salariu.

Îmi doresc o generație de copii "iconoclastă", formată în spiritul lipsei de respect (înțeles, deformat, ca supunere timorată, necondiționată) pentru funcție, pentru diplomă (ca bucată de hârtie), pentru vârstă (ca simplă acumulare de ani)! Să fie crescuți numai întru considerația pentru merit & valoare - vădite din faptele cuiva, din trăsăturile de caracter, atitudine. Nu din statut & funcție.

Statui, basoreliefuri, efigii, icoane, moaște, părinți, strămoși, monștri sacri naționali - totul e discutabil.

Un fost (și actual) jeg

N-am încetat, poate, decât pentru câteva clipe (în 2012, când am votat să nu fie suspendat) să văd în Traian Băsescu ceea ce fanaticii lui - mulți dintre ei sunt activi și astăzi - au refuzat cu obstinație să vadă: mitocanul mitoman, excelent politician de învârteală, dâmbovițean get-beget (deși dobrogean), un simulant de talent, un mare și lăudabil lobotomist de creiere intelectualicești. Din primele zile ale primului său mandat, ba mai mult, de când a fost anunțat candidat în locul lui Stolojan, a "beneficiat" de tot disprețul meu, neîncrederea și rușinea de a tolera în fruntea statului asemenea grobian. Din 2004. Nu am pus botul, ca alți nefericiți, la nici unul dintre gesturile sale politice. Și am avut dreptate. Nici o faptă (chiar dacă multe - cu efecte pozitive, binevenite) nu i-a fost sinceră. Astăzi îl vedeți și voi, adulatorii, așa cum este dintotdeauna (dar v-a prostit, disimulând)! De fapt, mă întreb: îl vedeți? Acum, când singur și nesilit și-a cumpărat loc în strana apărătorilor penalilor!

Greața mea față de Băsescu (și acoliți), la timpul respectiv, este comparabilă cu cea pentru Dragnea (și acoliți), în zilele astea. Da, era vorba de greață - atunci, ca și acum! N-am uitat. Simțul meu critic nu cunoaște determinări sau omisiuni ideologice. N-am fost vreodată servitorul politic al cuiva, n-am fost curtean, n-am ridicat în slăvi persoane publice. Am susținut doar idei; m-am delimitat prompt când am fost dezamăgit (de liberali, când cu USL). Nu știu și nu vreau să știu cum este să lingi oameni politici, în deplina ignorare a evidentei erori în care se află. Să le conferi însușiri divine, mesianice, să crezi în capacitatea lor (a unuia!) de a soluționa totul. Să nu fii în stare să-ți păstrezi moderația, circumspecția, odată ce i-ai ales, ci, dimpotrivă, să-i sanctifici. Să uiți că-ți sunt slujbași și nu suverani. 

Josnic îmi pare cetățeanul docil, purtătorul de osanale nesolicitate, aduse unor slujbași vremelnici. Mai întristător decât Traian Băsescu a fost numai fan-club-ul său orbeț și arogant. Nu vă temeți, acel fan-club mâine-poimâine își va alege altă icoană politică, pictată cu căcat, căreia să i se închine, pentru că poziția patrupedă stă în natura lor bizantină (dar ce neam aparte se imagina armata snobilă a lui Băsescu, fiecare primindu-și felia lui de tort - Mihăieș, Patapievici, I.T. Morar, TRU, EVZ, B1, iar alții, executându-și temenelele gratis). Nu știu ce e preferabil: să primești bani sau onoruri pentru limbiîncurism ori s-o faci pe orbul și să stai capră în mod gratuit, de dragul idolului tău?
„Numitul Băsescu i-a pus (aseară, n.m.) rând pe rând la zid pe preşedintele Iohannis, pe procurorul general al României, dl. Augustin Lazăr, pe procurorul şef al DNA, d-na Laura Codruţa Kövesi, pe cei ce protestează seară de seară nu doar în Bucureşti, nu numai în marile oraşe ale ţării, ci şi în orăşele mici. Dovedind că povestea-i groasă, că cetăţenii cinstiţi ai României nu mai pot fi duşi cu preşul, că nu acceptă trocul murdar bani-contra democraţie oferit de tandemul penal Dragnea-Grindeanu. Protestatari pe care Băsescu îi acuză, asemenea lu Dragnea, lui Grindeanu, lui Tăriceanu, lui Codrin Ştefănescu şi a altor indivizi de aceeaşi joasă condiţie morală.
Numitul Băsescu Traian l-a acuzat pe preşedintele Iohannis că ar încălca litera şi spiritul Constituţiei, i-a cerut d-lui Augustin Lazăr să îşi vadă de treabă fiindcă, dacă nu o face, ar putea să păţească ceea ce a păţit procurorul general al SUA care s-a opus ordinelor abuzive ale preşedintelui Donald Trump. În acest fel, fostul preşedinte al României a dovedit că nu pune şi nici nu a pus vreodată nici cel mai mic preţ pe separaţia puterilor în Stat. Că a făcut pe democratul, pe apărătorul Statului de drept doar în propriul şi josnicul lui interes, exercitându-şi şi pe când se afla la preşedinţia României talentele de speculant, de traficant de piaţă, dobândite pe vremea când făcea contrabandă cu cafea, cu ţigări, cu blugi şi cu vido-uri.”
Citeste mai mult: "Trista revenire pe televizoare a cadavrului politic al lui Traian Băsescu | Mircea Morariu | adevarul.ro

vineri, 3 februarie 2017

Obama pleacă, dar nu se predă

Sancțiunile împotriva Rusiei vor rămâne în vigoare "până când Rusia redă Ucrainei controlul asupra peninsulei" Crimeea, a declarat joi ambasadoarea Statelor Unite la ONU, Nikki Haley, în fața Consiliului de Securitate, scrie AFPÎn sfârșit, aserțiuni de-o limpezime fără echivoc! Cristal!

M-am liniștit acum: rapturile teritoriale nu sunt agreate nici de noua putere de la Washington D.C. Pot să spun că este prima oară când citesc despre o asemenea luare de poziție, atât de specific formulată, referindu-se cu claritate la situația peninsulei Crimeea, fără eufemisme și alte concesii lexicale.

Dacă asculți discursurile unor lideri ai U.E., poți înțelege că Crimeea este tratată, cu resemnare, ca o cauză pierdută și ar face obiectul negocierilor doar statutul regiunii Donbass (Донба́сс). În ultimii ani, nimeni nu a mai pronunțat atât de tranșant în Europa (e.g. comisarul Mogherini) realitatea scandaloasă a Crimeii ocupate. Nici un stat n-a recunoscut oficial raptul teritorial comis de Rusia, dar, de asemenea, nici un stat n-a mai pronunțat de atunci, deschis, o opinie de condamnare. De fapt, acest lucru n-a mai fost deloc pomenit public! Denumirea însăși de Crimeea părea să fi devenit un tabu în mediile diplomatice.

Aș merge chiar mai departe și aș insinua că deschiderea conflictului din Donbass a fost primită cu o oarecare, secretă, ușurare de comunitatea internațională - abătea atenția de la miezul scandalului.

Ambasadoarea, care și-a prezentat scrisorile de acreditare săptămâna trecută, a caracterizat drept "nefericit" faptul că pentru prima sa luare de cuvânt în fața Consiliului Securitate a trebuit să "condamne acțiunile agresive ale Rusiei".


În afara subiectului, mă întreb când s-or fi terminând banii alocați de Rusia cumpărării de troli internaționali, care-i susțin cauza „dezinteresați” și cu sinceră pasiune?

joi, 2 februarie 2017

PSD DISPARE

Haideți să facem ca acest mandat să fie ultimul primit de PSD în România!

Dacă cineva își dorește un partid social-democrat real, să înființeze altul, dar actualul PSD trebuie făcut să dispară! Să dispară, pașnic, pe nevotate!

Începeți prin ceva ușor, cum am stabilit deja: scoateți televiziunile-budă din grila de programe a părinților: Antenele, B1TV, România TV. (Pe vremea lui Băsescu - PDL, acestor haznale li se adăugau EVZ, HotNews, România liberă - în care nu puteai citi nimic critic la adresa puterii de atunci)

Dacă gândiți altfel decât părinții voștri, cei vrăjiți & transformați în zombie de antene, este deja un progres și un câștig!

Înseamnă că lanțul genetic defect al docilității tembele, în spiritul căruia unii dintre părinți au fost crescuți, s-a rupt la voi. Schimbați-vă părinții în mentalitate, este posibil! Dacă nu, luați-le televizoarele...

Orice individ din cercurile în care ne învârtim (prieteni, cunoscuți, neamuri etc) - care susține abuzurile actualei puteri, orice om care se declară antieuropean și patriot al corupției devine nefrecventabil, evitați-l! Putem mai mult decât să băltim în compania unor idioți incurabili.

Locul României este în Europa. Suntem prea mici, ca să rămânem singuri și izolați! Izolarea României servește doar rataților, înapoiaților și hoților. Și, probabil, Rusiei...

N-ați trecut prin atâtea școli pentru a-l servi pe Dragnea! 

Înțelegeți că, de fapt, nu trebuie să acceptăm să servim pe nici unul dintre oamenii politici. Ei sunt în slujba noastră, și nu se află acolo ca noi să ne închinăm lor! Nu suntem obligați nici măcar să-i respectăm. 

Dacă vor respect, să-și schimbe "meseria"!

luni, 30 ianuarie 2017

Cărți părăsite

De puțini ani durează la mine această "tradiție" a abandonării unor cărți ce nu mă captivează. Prost sau antipatic scrise, traduse într-o limbă română scârțâindă (Howard Jacobson - Chestiunea Finkler), traducători lipsiți de talent literar, experimentalism, textualism megaloman (Solenoid) etc. 

E ceva în neregulă cu romancierii britanici! Celor mai mulți (citiți de mine) le lipsește suculența, li se destramă proza în timpul lecturii, sunt arizi și ermetici, fără a fi capabili să mențină vii atracția și misterul. Nu-s, de exemplu, așa un fan excitat nici al lui McEwan! Nici J. Barnes nu mă dă pe spate (cu excepția eseistică numită Papagalul lui Flaubert). Pe Zadie Smith am părăsit-o cu scrâșnete - n-am găsit absolut nimic să-mi grăiască personal în paginile ei! Îmi plac, totuși, Graham Swift și Graham Greene...

A fost mult de lucru cu mine până să pot lăsa o carte neterminată. Acum nu-mi mai e atât de dificil. Nu înseamnă că o fac fără regrete! O fac cu îndoiala în suflet. Mă îndoiesc, bineînțeles, de mine, de răbdarea mea, de gusturile mele, mi-e dor de inocența mea literară - pe care o declar pierdută. Dar nu mă perpelesc.

Într-un subit acces de realism și sinceritate cu mine însumi, apuc cartea, care a stat o vreme și-a adunat inutil praf pe noptieră, și o pun la loc în raft (sau în de ceva timp înființata pungă cu volume de dus la anticar). Acțiunea trebuie să se deruleze rapid, kurz und schmerzlos, altfel se strecoară nostalgia, mila, impulsul laș către o a doua șansă. Și nu există o a doua șansă.

O carte ce nu m-a prins din primele pagini (unde acest „primele” cuprinde între 50/100 de pagini și chiar mai mult!), e compromisă. Nu e vorba într-atât de dificultatea scriiturii - care mă mână, pasămite, să arunc cartea cât colo - cât despre senzația greu de descris de a fi tras pe sfoară.

În cazul lui Petru Dumitriu (Cronica de familie), lucrurile au stat cât se poate de simplu: cu toate că textul este o reală desfătare, tezismul scriiturii mi-a fost insuportabil! Și n-a fost nevoie de 50 de pagini ca să văd asta: țărani furioși, brutali, magic legați de pământ și mereu cu dreptatea în mâini versus boieri negreșit corupți moral și politic, îmbuibați, stricați, contaminați de rele intenții. Istorie complet falsificată, concesii făcute cenzurii, ca să treacă romanul etc.

Cu Binevoitoarele lui J. Littel a fost puțin altfel: bine scris, ritm repejor, modern, bine tradus, m-a prins inițial - după care m-am lovit însă de sufocant de multe detalii înghesuite pe-o pagină, mai potrivite pentru o carte de istorie sau pentru un fel de Carte albă a soluției finale. De asemenea, ca-n filmele americane în care, din comoditate, regizorul distribuie doar actori vorbitori de engleză pe care-i pune s-o pocească cu „accent” teuton, Littel simte nevoia, pentru un plus de veridicitate (presupun), să strecoare denumiri și replici în germană. Ori, ca și cum militarii germani, protagoniști în roman, ar vorbi în general o limbă de largă circulație (franceza, să zicem) și, din când în când, uitând de sine, ar scăpa câte un zu Befehl. Aceeași greșeală comite și Markus Zuzak în Hoțul de cărți. Nu găsesc că ar fi fost necesar! Denotă nesiguranță sau naivitate scriitoricească, neîncredere în cititor, carte de serie B.

De asemenea, copleșit de tematica abordată (exterminarea evreilor est-europeni), autorul pare să fi cumpănit că aceasta trebuie tratată într-o manieră documentaristică, cu exces de informații, mai bine mai multe decât insuficiente, nume, abrevieri militare la care apelează maniacal. Pentru Littel, esența stă în statistica abundentă, nu în stil. Poate statistica i-o fi stilul, nu știu. Interminabilă revărsare de date, devenind un zgomot de fond desensibilizant, alături de descrierea amănunțită, repetitivă, a morții. Literatura n-are multe de câștigat, starea de dezgust - da. Abandon.